Experimentez des astfel: inchid ochii si astept cu interes sa vad ce-mi rezerva intunericul pleoapelor; cine se perinda, cine se inghesuie. Un bebelus desenand cu markerul pe o tabla alba; un tanc; o fosta colega; o camera cu oglinzi. Iar apoi imi scot din garaj barca din carton.
Mimez o strangere de mana, iar apoi un moment din trecut pe care nu l-am apreciat asa cum ar fi meritat. Vaslesc prin coridoare intunecate cu privirea fixata intr-un viitor indepartat; admirand o pasare colibri; iar apoi intorc capul speriat sa nu-mi fure cineva dragostea. Sa ma pandeasca la colt, sa-mi dea in cap si sa-mi fure dragostea!
Merg mai departe si trec pe langa padurea de bunatati: copacul inteligentei, placerea si frumusetea. [capul mi-e intr-un balans pe muchia laptopului]. Aleg inteligenta, imi lipseste frumusetea. Aleg placerea si sfarsesc intr-un sac de rafie.
Pestii vin pe contrasens. Ii feresc cu vasla ca sa-i pazesc de ce nu vor sa fie paziti. Pestii sunt hranitori, doar asa imi explic de ce stam ore in sir cu un bat deasupra apei. Nu? Nu… evident ca nu.
Ce-ai face daca ai mai avea o zi de trait? Sau o saptamana… sau o luna… Cui i-ai declara iubirea? Pe cine ai anunta? Unde ai merge? Ce secret ai dezvalui?
Barca din carton nu se scufunda niciodata; de fiecare data se (con)topeste cu oceanul. Iar daca ajungi la mal, daca ajungi in momentul in care nu mai exista maine, daca ajungi in momentul in care tot ce ai s-a (con)topit, atunci… ai schimba cu mine?
Viata e o calatorie intr-o barca din carton. Ai si tu una in garaj. Una singura.
credeam ca se scufunda cartonul…totusi e mai placut sa ma gandesc la o barca din carton decat la o cruce din ciment in crestere,sa nu mai mentionez scheletii din dulap ca cine stie la ce mai imi sare mintea.
in principiu,mi-a placut,desi recunosc ca m-a obosit “viata e o calatorie”in principiu pentru ca daca pleci intr-o calatorie ai habar macar ce vrei sa vezi si unde iti e destinatia,chiar daca pleci fara sa stii nimic,tot ai o idee ca maine tre sa avansezi la alt job ca sa ai bani de deplasare.
de ce am impresia ca in viata calatorim ca si cum am calari o iluzie?
pentru ca ne simtim bine sa avem impresia ca intr-o mare incertitudine(neraspunsul la intrebarea aia cu viata) avem totusi o punte de care sa ne agatam.
si uite ca iar vorbesc de una singura,fara cafea si de dupa-masa,dar a inceput o rotita in capul meu sa reia framantarile metafizice
Nu vorbesti de una singura, eu te ascult. Nu pot totusi sa-ti ofer o cafea, si nici sa-ti temperez framantarile metafizice.
ai imaginatie nu gluma
poate la urmatorul blog ma pierd fara barca in tot ce tesi tu din cuvinte…daca se opreste lumea mea si ma topesc,inseamna ca ai reusit sa imi temperezi framantarile metafizice…la cafea sunt deja :*
Mă întrebam de ce nu ai ales barca din hârtie, de ce din carton, apoi imaginaţia mi-a spus ca în naivitatea ta ai vrut ceva mai rezistent, însă oricum intră la apă încetul cu încetul. E bine uneori să nu ştii, e bine uneori să închizi ochii cum faci tu şi să prinzi flash-urile, e bine să te şi temi că cineva îţi va fura dragostea, pe care uneori doar mimezi că o ai pentru că ţi-e frică să ştii adevărul. Ce-aş face dacă aş mai avea o singură zi de trăit? Ce fac în fiecare zi şi aş declara iubirea lumii aşa cum o fac prin zâmbetul meu, prin faptele mele, nu aş anunţa pe nimeni, compasiunea, mila, m-ar ucide. Aş merge undeva în munţi şi aş plânge şi aş zâmbi iar secretul…secretul cel mai mare ar fi….nu e nici un secret, ştim cu toţii ce înseamnă A FI. Bucurii, Laurenţiu!
nu am idee ce anume te-a inspirat…dar e foarte dragut.ma asteptam ca barca sa se scufunde, dar am meditat un pic la ceea ce ai scris si mi-am dat seama ca avea un inteles…