Romantism si iluzie
Nu mai e un secret ca imi plac comediile romantice, siropoase sau acidulate. Nu stiu daca-mi plac fiindca sunt o fire romantica, fiindca sunt idealist sau fiindca imi plac finalurile fericite. Si, chiar daca gusturile nu se discuta, sunt destul de des ‘pus la zid’ din aceasta cauza. Acum insa nu caut justificari si nici sa-mi imbunez criticii.
Comediile romantice au in general mare succes fiindca vand oamenilor vise frumoase, evadare din realitate/compromis si finaluri fericite. Si, chiar daca si mie imi place asta, nu sunt de acord cu metoda. Este marketing veritabil si, uneori, speranta desarta. Razi si plangi la un astfel de film, astepti finalul fericit si, cand s-a terminat te intorci poate la o viata searbada, la un sot gelos si violent, sau o femeie netrebnica si artagoasa, si te minunezi in ce ‘minunatie’ de relatie esti (altii cu bun simt se intreaba macar cum au ajuns acolo…).
Problema acestor filme este momentul in care trec granita romanticului si ajung pe taramul iluziilor. Ca incearca sa te compare. Ca te imbie la imitatie. Si, din aceasta cauza, atentia privitorilor este distrasa exact de la lucrul cel mai important: dragostea in sine – fara ambalaje, fara feti-frumosi si cosanzene, fara restaurante luxoase, vacante romantice, turnuri imposibile. Hai sa fim seriosi: nu toti sunt asa, de fapt majoritatea nu e asa, nu toti isi permit “finalurile fericite” bazate aproape exclusiv pe suportul exterior si finalitate. In fond, ce e un “final fericit”?
Oamenii trebuie lasati sa-si traiasca dragostea in felul lor: cu stangacii, saruturi si imbratisari imperfecte, cu saracie, defecte… aici trebuie sa fie dragostea, aici trebuie sa fie speranta. Nu in senzatiile si lacrimile pe care ti le dau filmele romantice prefabricate.
Cu toate acestea, nu am sa incetez sa ma uit la comedii romantice. Dar eu am sa-mi traiesc dragostea asa cum stiu: cu cat talent scriitoricesc am, cu atat farmec cat am, cu cat stiu sa sarut sau sa mangai, cu cati bani am, cu rudele pe care le am, cu problemele care sunt si care vor aparea. Nu (mai) cred in finaluri fericite. Cred in dragoste.
Nu mai e un secret ca imi plac comediile romantice, siropoase sau acidulate. Nu stiu daca-mi plac fiindca sunt o fire romantica, fiindca sunt idealist sau fiindca imi plac finalurile fericite. Si, chiar daca gusturile nu se discuta, sunt destul de des ‘pus la zid’ din aceasta cauza. Acum insa nu caut justificari si nici sa-mi imbunez criticii.
Comediile romantice au in general mare succes fiindca vand oamenilor vise frumoase, evadare din realitate/compromis si finaluri fericite. Si, chiar daca si mie imi place asta, nu sunt de acord cu metoda. Este marketing veritabil si, uneori, speranta desarta. Razi si plangi la un astfel de film, astepti finalul fericit si, cand s-a terminat te intorci poate la o viata searbada, la un sot gelos si violent, sau o femeie netrebnica si artagoasa, si te minunezi in ce ‘minunatie’ de relatie esti (altii cu bun simt se intreaba macar cum au ajuns acolo…).
Problema acestor filme este momentul in care trec granita romanticului si ajung pe taramul iluziilor. Ca incearca sa te compare. Ca te imbie la imitatie. Si, din aceasta cauza, atentia privitorilor este distrasa exact de la lucrul cel mai important: dragostea in sine – fara ambalaje, fara feti-frumosi si cosanzene, fara restaurante luxoase, vacante romantice, turnuri imposibile. Hai sa fim seriosi: nu toti sunt asa, de fapt majoritatea nu e asa, nu toti isi permit “finalurile fericite” bazate aproape exclusiv pe suportul exterior si finalitate. In fond, ce e un “final fericit”?
Oamenii trebuie lasati sa-si traiasca dragostea in felul lor: cu stangacii, saruturi si imbratisari imperfecte, cu saracie, defecte… aici trebuie sa fie dragostea, aici trebuie sa fie speranta. Nu in senzatiile si lacrimile pe care ti le dau filmele romantice prefabricate.
Cu toate acestea, nu am sa incetez sa ma uit la comedii romantice. Dar eu am sa-mi traiesc dragostea asa cum stiu: cu cat talent scriitoricesc am, cu atat farmec cat am, cu cat stiu sa sarut sau sa mangai, cu cati bani am, cu rudele pe care le am, cu problemele care sunt si care vor aparea. Nu (mai) cred in finaluri fericite. Cred in dragoste.
Share
Frumoasa lectie ! Cu asa un profesor imi doresc doar sa fiu eminenta lui eleva. Si nu, n-am sa ma gandesc la niciun final ; fericit sau nu, tot final este, nu ?
Şi mie îmi plac filmele mai “îndulcite” cu sentimente, dar mai puţin cele siropoase.
cred că sunt mai bătrână/înţeleaptă pentru finalurile care te lasă cu un zâmbet prostesc pe mutriţă şi senzaţia că ai mâncat cenuşă. 
(asta ca să nu uiţi că pot fi şi acidulată, nu numai siropos de bună), însă tot cu mare drag 
Îmi plac principiile din finalul fericit “nesiropos” al mesajului tău, dar elevă nu-ţi pot fi
finalurile fabricate in filme te imbie sa adaptezi la viata de pe pamantul tau personal.deci,tot merita vazute.macar ca sa stii cum sa traiesti un vis si sa ramana o bomboana deasupra(lasam cireasa pentru televiziune)
@maria – am fost profesor, si chiar daca ‘mi-a sezut’ bine, mi-am dat seama ca imi sta mai bine de elev momentan, inca mai am multe de invatat…
@licurici – nu vreau elevi, vreau profesori!
@delilah – atat timp cat nu-ti creeaza un univers paralel in care-ti traiesti majoritatea timpului, da, e ok sa le privesti
Poţi învăţa şi de la colegul de bancă
Salutare! nu am mai vb. de mult,insa referitor la ce spuneai despre final fericit si tot romantismul din film,atat iti spun-e tot mai greu sa ajungi sa traiesti astfel de sentimente in lumea in care traim cu totii. Nu vreau nici feti frumosi, nici saruturi perfecte, vreau o iubire pura si simpla si cred ca acest lucru il gasesti,din pacate, in asfel de filme.Seara buna tuturor!
Iti recomand un film, “High Fidelity” – despre dragoste, fara iluzii.
E mai vechi dar merita timpul.
L-am vazut, dar nu imi mai aduc aminte, stiu ca a fost acum multi ani. Cand voi avea timp am sa-l revad, doar stii ca imi plac filmele, si mai ales daca primesc o recomandare…