Spuneam data trecuta ca debutul a fost frumos. Si chiar daca in continuare lucrurile au fost frumoase, a urmat perioada de ‘iluminare’. Am inceput sa vad si sa experimentez lucrurile care nu sunt frumoase. E acea perioada pe care as compara-o cu cea in care incepe sa se strice laptele. Bei, si e bun, proaspat la inceput si apoi, treptat-treptat, pe nesimtite, acreala incepe sa-si faca simtit gustul.
Chiar si asa, acele vremuri se confunda cu ceea ce imi place sa numesc: optimismul ‘bodian’ [nu e foarte interesant de unde provine denumirea]. In principiu in aceasta situatie, omul crede ca este invincibil, ca toate lucrurile bune i se intampla lui, si toate lucrurile rele altora (nici macar celor din jur, ci celor de la radio sau televizor). Perioada asta este impanata cu un optimism si idealism exagerat, tu esti cel mai destept, cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai cel…
Si chiar daca realitatea iti arata adesea contrariul, nu o poti vedea.…iar apoi a venit furtuna. Furtuna care mi-a deschis tot ce era inchis. Am inteles ca lucrurile rele convietuiesc cu cele bune, ca ai si vei avea parte si de unele si de celelalte. Ca nu poti sa inchizi ochii si sa te prefaci ca nimic nu s-a intamplat. Ca exista locuri si momente in care tristetea este atat de adanca, incat nu mai stii ce e real, si ce nu. Ca exista momente in care gasesti bucurii adevarate in situatii si obiecte atat de mici, incat nici o lupa nu s-ar incumenta sa le dezvaluie.
M-am schimbat. Candva, aveam raspuns la orice. Astazi nu mai stiu daca am un raspuns la ceva. Am intrebari. Nu le pun fiindca nu vreau sa intalnesc persoane precum eu odinioara (cu raspuns la orice).
Dar s-au intamplat si (cateva) lucruri bune. Eram invincibil candva, si totusi usor si slab, acum sunt slab dar puternic ca o stanca de granit.
Da. Am pierdut multe lucruri pretioase pana acum. Dar le-am pierdut doar pentru a putea trai azi. Sunt 30 acum; nu stiu daca sunt multi sau putini; cui ii pasa?
Astazi, tristetea si bucuria sunt cei mai buni tovarasi.
Cred ca ar trebui sa te apuci de scris. Pe bune. Cred ca ar trebui sa te gandesti foarte serios la chestiunea asta.
Pe de altă parte, cred ca la un moment dat, fiecare din noi am crezut că suntem atât de curaţi sufleteşte încât putem urca pe curcubeul cerului şi culege stele şi raze de lumină. Cred însă că ar trebui să ne bucurăm pentru fiecare gest, zâmbet sau palmă, pentru fiecare clipă sau atingere. Dacă am lua totul cu cel puţin aceeaşi pasiune cu care ţi se oferă….Nu? Ca o carte…încet, încet de descoperi filă cu filă, cuvânt cu cuvânt, trăiri, emoţii, tristeţi, te regăseşti pe tine, te pierzi, te întristezi, dar te bucuri….
erai slab din cauza optimismului sau din cauza idealismului?
ce te-a facut tare, faptul ca ai renuntat renuntat la o parte din idealuri (si ai mai revenit cu picioarele pe pamant), sau faptul ca ai renuntat la optimismul ‘bodian’?
in definitia mea, esti tare cand reusesti sa pastrezi un echilibru intre realism si idealism (si se pare ca esti prin zona de mijloc acum)
nu te credeai invincibil din cauza optimismului ci din cauza idealismului, imo;
optimismul trebuia sa il pastrezi…
@cyborg – deja scriu, nu?
(presupun ca tu te-ai gandit sa scriu o carte sau pentru o revista; am facut si asta). Dar si aici pe blog, tot scris se poate numi, nu? 
@junior – ai prins bine ideea: mi-am pastrat optimismul si am (mai) renuntat la idealism. (totusi nu uita ca nu suntem ‘Unbreakable’…)
Da,la o carte m-am gandit.
Cu siguranta, la un moment dat va fi si o carte, chiar daca intr-o forma mai ‘speciala’.
Eu sunt de parere ca nici idealismul nici optimismul nu sunt bune. Am considerat ca un pesimist este cel mai fericit. Mereu se asteapta ca lucrurile sa mearga prost, iar atunci cand natura lucrurilor face ca ceva sa mearga bine, te bucuri din plin.
Oricum, nu sunt prea multe momente in care esti fericit. E bine stiut ca fericirea e doar uitarea nefericirii. Nu ar trebui sa ne facem griji in ceea ce priveste decursul nostru in viata. ORicum intr-un final vom avea o serie de intrebari si de regrete. ORicine ar spune ca nu, regretam cam orice facem.
E parerea ta, trebuie sa o respectam. Personal si eu cred ca idealismul nu e bun (nu e neaparat nici rau), insa optimismul il consider chiar bun (ne ajuta sa ne pastram luciditatea si speranta intr-o lume foarte dereglata).
Ai un mod interesant de a privi lucrurile, insa nu sunt de acord cu afirmatia ca regretam cam orice facem. Gresim (destul de) mult, si e bine sa regretam, dar e bine sa ne concentram asupra ‘indreptarii’ si nu a regretelor. Regretele sunt ceva ‘necesar’, insa nu trebuie sa fie o corvoada [sau sa se transforme in remuscari incurabile].