(varianta ‘preascurtata’)
Totul a inceput sau a continuat cu plutirea intr-un neant, negru ca taciunele si dens precum zapada de martie. Apoi, am fost atras de singurul altceva dimprejur: luminita. [am aflat destul de tarziu ca de fapt fusesem impins, nu atras]
Nu-mi mai aduc aminte (exact) daca am scos prima data in lume crestetul, nasul, piciorul… indraznet din partea mea a spune ‘nu-mi aduc aminte exact ce s-a intamplat acum 30 de ani’, dar am auzit ca indrazneala e o calitate foarte ravnita.
Primii ani, nu am iesit din tipar: plansete, rasete, caca mare, pipi mic (in si pe langa), pufuleti, bunici, doi vitei, un leagan in frunte… mi se aduce aminte (adesea), sub forma de povestire, ca am cazut in cap (a se citi: am fost scapat in cap) cu aportul unui unchi tare iubit, care m-a invatat ca ‘lula’ e ‘luna’ de fapt, si care-mi spunea ‘amigos’ de salivam de bucurie si mandrie.
A urmat apoi perioada fericirii. Perioada in care inca mai poate oricine sa sara peste tine, si in care singurul lucru unde te doare, e cel bine ascuns de soare (si de ‘lula’). Nepasarea si ‘inocenta’ copilariei sunt singurele repere. Nu tu existentialism, probleme, dileme, teluri, conflicte, responsabilitati.
[De fapt: existentialism – de ce se trezeste bunicul in fiecare dimineatza la ora 4 ca sa scoata vacile din grajd in ‘ulita’?!
probleme – am furat din pachetul bunicului un ‘Carpati’ si l-am fumat in lanul de porumb. Am mancat si doua prune mari dintr-un borcan de compot si l-am intors invers (sa nu se vada).
dileme – sa-mi fac prastie rosie sau verde?
conflicte – bataie cu pistoale din traforaj.
responsabilitati – numararea gainilor (de doua ori pe zi).
E momentul in care, daca as fi constientizat maretia lui, m-as fi straduit sa gasesc o modalitate de a opri ceasul in loc. (atunci nu stiam, acum stiu, dar nu mai vreau).
a urmat si… va urma
Share
După cum am mai spus: pe măsură ce îmbătrânim devenim mai raţionali, instinctul de conservare împiedecându-ne anumite ‘dorinţi’.
De cateva zile am terminat de citit Pavilionul canceroşilor de Aleksandr Soljenitan. Spre ruşinea mea, doar acuma am citit cartea, odata cu apariţia lui la Cotidianul. Dar, vă o recomand, e o lecţie de viaţă.
La fel ca şi lecţia Intrusului. Şi cei ce au citit cartea ştiu foarte bine că “……. daca as fi constientizat maretia lui, m-as fi straduit sa gasesc o modalitate de a opri ceasul in loc. (atunci nu stiam, acum stiu, dar nu mai vreau).”
Toată frumuseţea existenţei umane este această incapacitate de a întoarce, opri timpul şi deosebita, melancolica amintire a timpului drag trecut. Încă mai frumos este momentul trecut de inocenţa copilărei (al tău, Laurenţiu, de exemplu
) când devii conştient de trecerea lui şi îi apreciezi valoarea: a timpului, a vârstei, a existenţei, a experienţei.
Vezi, nici o poveste populară nu a “dat câştig de cauză” întoarcerii/opririi timpului.
P.S. am descoperit un finuţ simţ al umorului; face parte din tine sau apare numai când vorbeşti despre “sărmana şi icoana: copilăria ta”?
hehehe … si eu am “cazut” in cap. se pare ca ma uitam dupa turturele si am aterizat din carucior pe beton. multa lume ma intelege dupa ce afla asta
). Eu am avut alte “probleme” … am luat spuma de barbierit a bunicului si am folosit-o ca si frisca pt tortul proaspat al carui ingredient predominant era nisipul. 
si am mai avut o problema mare atunci cand am luat halatul mamei, nu pt a ma juca de-a medicul, ci pt a face rochii de mireasa papusilor 
).
rad, sunt iar copil (pt cateva clipe cel putin) … iti multumesc.
@cyborg – am sters link-ul nu fiindca nu ai voie ci fiindca nu era functional. Iar spre rusinea mea, am (cam) incetat sa citesc astfel de carti. Tot ce citesc acum e marketing, leadership, management…
@blutzisor – WoW! you’re alive! Ma bucur sa constat asta. Credeam ca te-ai pierdut pe undeva ‘prin copilarie’. Oricum, trebuie sa recunosc: ai stil. De fiecare data cand ‘apari’ e ca o mica minune pentru mine…
In plus, ma bucur pentru ca ‘ti-am atins un punct sensibil’.
hmm … “ai stil” wow, e cel mai mare compliment pe care il pot primi, mai ales de la tine!
i’m alive, doar ca privesc din umbra de data asta, ca si cum as veghea 
Tot ce conteaza e ca esti alive si ca poti sa zambesti. Restul sunt doar amanunte.
Foarte fain articolul. O alta persoana “cazuta” in cap te saluta
Mersi. Daca ne mai adunam cativa ‘cazuti’ poate infiintam un club…
Ar fi o chestie amuzanta. Facem un grup pe facebook?
De ce nu?
exact…de ce nu??
Ela, tu ai fost cu initiativa, asteptam pasul urmator…
@licurici – in primul rand scuze pentru faptul ca mesajul tau s-a strecurat intre mesajele SPAM (nu stiu din ce cauze l-a bagat Akismet-ul acolo…); am scris un post pe tema asta in care mi-am cerut scuze, din pacate insa nu pot sa fac foarte multe cand se mai strecoara cate un mesaj acolo.
Ai dreptate, timpul este un prieten, dar ramane totusi si un dusman…
Iar legat de simtul umorului… e categoric o parte din mine!