Va mai povesteam candva cum stau lucrurile la tara.
Credeam atunci (cum cred acum) ca peste cativa ani lucrurile se vor schimba in bine. Credinta ne ramane, lucrurile si binele isi vad de cursul lor.
Nu conduc, si asta e bine cand pornesc la un drum (mai) lung fiindca am timp sa pierd timpul in trecut; sa-mi fixez privirea intr-un punctulet de pe geam si sa ma incapatanez sa depan amintiri. Iar acestea se perinda prin fata mea ca la un concurs de miss, cu diferenta ca eu nu dau note. Eu doar zambesc sau dau frau liber unei lacrimi.
Nu iti dai seama mai bine de modul in care trece timpul ca atunci cand vezi mai multe persoane cunoscute deodata (persoane pe care nu le-ai vazut de ani de zile).
‘A lu’ Victoritza s-a insurat in Anglia. Vladutza are 3 copii. Cornelush s-a recasatorit a 3-a oara…’. Si parca ieri ne trageam cu a lu’ Victoritza, cu Vladutza si cu Cornelush de ciorapi. Si ne faceam prastii. Si fumam Bucegii bunicilor gata-gata sa dam foc satului. Radeam, le dadeam batai de cap alor nostri. Zambesc si acum…
(Ne-)a trecut. Si [cearcane, criza, copii, familie, divort, cocosati, liniste] cam asta a ramas… iar lacrima aia despre care vorbeam adineauri imi da tarcoale.
S-a rupt brusc firul amintirilor fiindca am ajuns la destinatie. Si asta e minunat si reconfortant pentru cei care au trait o buna parte a copilariei lor in mediul rural: anumite ‘traditii’ se incapataneaza sa dainuie peste decenii si decenii.
De indata ce am coborat, briza de aer racoros si curat mi-a amintit ca oamenii (mai si) respira. Chiar daca sunt un ‘fiu al satului’, cu pletele in vant si look-ul ‘modern’, jumatate din cei care m-au salutat ar fi avut nevoie de o harta ca sa-si aduca aminte cine sunt. Doua babute, una chioara si alta surda, se incumeta totusi: ‘asta ii a lu injineru’ Bancu’.
Intru pe poarta si un caine ‘nou’ incepe sa latre la mine, pana in momentul in care simte cata hrana au primit predecesorii lui din aceste maini. Se aseaza in fund, matura cu coada tot ce-i sta in cale fiindca si-a dat seama: a venit (din nou) Revelionul! E extraordinar sa fii Revelionul unui caine!
Sarut mainile bunicutei, scoatem masa in curte la soare, slanina, rosiile, ceapa, ardeii, paharelul de tarie (pentru pofta de mancare si de lucru), ne spunem in 3 minute ce e nou, dupa care timp de o ora depanam amintiri.
Iar apoi incepe ritualul: doua bucati bocanci armata (ramasi din 1944); una pereche blugi Tommy Hilfiger (gauriti cam peste tot); una bucata pulovar Ralph Lauren (cum o fi ajuns asta pe aici?!); una bucata harletz; una bucata furca; una bucata Ion al Glanetasului (in versiune mai mica si mai alcoolica).
Misiune: incarcat/descarcat trei carute cu balegar de vita (‘copt’ – nici acum nu stiu exact care e faza cu ‘copt’). Poate nu cea mai usoara misiune pentru un ‘calculatorist’. Dar aparentele inseala. Si cand o fac, o fac amarnic! A fost o experienta deosebita. Am lucrat cu placere si mi-a venit in minte sintagma ‘cu sudoarea fruntii’…
A trecut ziua, misiune indeplinita! Am lepadat hainele muncii si m-am imbracat comod (si modern), mi-am tras niste alifii peste proaspetele bataturi si am iesit la vanat prieteni, cum o faceam candva cand se lasa seara.
Insa nici macar adidasii fosforescenti, nici parfumul 212 nu a putut scoate de undeva o veche prietena sau vreo iubitzica a tineretii mele. A trebuit sa ma multumesc cu o discutie despre guvernul corupt si revolta din Moldova. Lucruri grave si importante de altfel. Insa eu nu vroiam altceva decat sa-mi (re)intalnesc trecutul.
Nu a fost sa fie de data asta…
O Doamne ! M-ai uns pe suflet ca sa zic aşa. M-au napadit toate amintirile, mi-am regasit brusc jucariile copilariei, rupte si uitate printr-un colt al minţii…curtea bunicii, pisoii cu ochii mijiti, cu coada tremuranda, locul de scalda ( si bineînţeles râia căprească, nu râdeţi, căci mi s-a întâmplat şi nu e deloc plăcut) soarele lenes in apus jucându-se cu copilaria din noi, cursul molcom al Mureşului, gălăgia păsărilor din curte……. Glasul bunicii şi spaima ei când ne dadea câte o traznaie prin cap, sau ne găsea pitiţi cine ştie pe unde, vremea când primăvara se hotăra să vină şi vedeai iarna topindu-se în forfota ce brusc cuprindea tot satul amorţit. Atunci era suficient să râzi şi brusc pătrundeai infinitul….Si acolo, cerul era mai înstelat, liniştea mai adâncă. Şi in comparaţie cu toate astea, realitatea nu are gust, farmec sau rost. Oricum, Intrus….MULŢUMIM !
Întradevăr, atunci când eşti copil, totul are alt gust. Dar şi matur fiind, unii mai au o doză de copilărie…Şi nu poţi să negi că nu te-ai simţit “eliberat” îndeplinindu-ţi “misiunea” şi nu poţi să negi ceea ce ai simţit atunci când ai vazut zacând acea muscă, colo, în praf….ceea ce vreau eu să spun e că, puţini “au ochi să vadă” musca, sau să simtă bucuria bătăturilor din palmă, sudoarea muncii împletindu-se cu crâmpeie de amintiri dulcege….puţini ştiu să se bucure de statutul de “adult” şi ce e mai trist, e că celor ce le e dat să “vadă” nu o să le fie dat să mai şi trăiască ceea ce au vazut odată, pentru-că nu le dă voie însăşi complexitatea firii lor, înţelegi ? Nu se mai pot întoarce la ceea ce a fost simplu şi pur, pot decât retrăi intens emoţiile de atunci şi să guste din amarul prezentului… Dar, cred ca atunci când în fiecare om, ar veni o împăcare sufletească, nu o resemnarea însă, o acceptare a stării sale aşa cum e ea, o împăcare cu tine însuţi, cred ca de abia atunci am putea sa ne întorcem la “origini” şi să profităm de tot ceea ce ni se oferă.
Exact, cyborg, complexitatea firii…si trupul nostru/flesh & blood, atata timp cat exista va trebui sa luptam pentru aceasta impacare/liniste
“Impacarea cu tine insuti”, un tel de atins pentru fiecare dintre noi
Cand esti copil, daca soarta iti surade, poti fi fericit.
Si mie soarta mi-a suras…copilaria la tara, cu bunicii care te iubesc si-si impletesc afectiunea cu a ta, ce-ti poti dori mai mult ?
“Insa eu nu vroiam altceva decat sa-mi (re)intalnesc trecutul.”
sting fields of gold
Ce frumoase timpuri…amintiri placute …