Avem impresia ca viata noastra e o ‘eterna’ intrecere cu cei din jur. Nu e. E doar o lupta a fiecaruia cu el insusi.
Eu sunt un dezordonat si jumatate. (Presupunem ca) fac eforturi considerabile sa ma schimb. Si uite ca am reusit ca 3 zile la rand sa pastrez ordinea pe birou. Mandru de propria-mi realizare fug la tine, ultraordonatul, sa ma laud. Tu… ma privesti luuuung si nu ca desconsideri efortul meu dar, pur si simplu nu-l intelegi. Si sunt foarte dezamagit.
Dar mi-am dat seama cum sta treaba. Cand am realizari (de anvergura celei mentionate mai sus), nu trebuie sa fug la tine. Nu trebuie sa ma compar cu tine. Trebuie doar sa fug la mine, sa sarbatoresc cu mine, si sa ma bucur cu mine de propriu-mi succes.
ma lupt cu mine,dar de cele mai multe ori simt nevoia sa imi fie recunoscute “victoriile” de catre cei din jur,pentru ca altfel cred ca as simti ca totul e in van.tocmai de aceea cred ca de multe ori ne alegem persoanele in fata carora sa ne expunen “victoriile” astfel incat si ele sa le vada tot victorii.
PS:presupunand ca tu,dezordonatul,ai reusit sa pastrezi 3 zile la rand ordinea pe birou,trebuia sa te lauzi in fata mea,eu nu reusesc nici macar o zi sa am ordine pe birou…
e clar ca in primul rand trebuie sa stai la un pahar cu tine pentru performanta…(consider ca e o performanta..stiu eu de ce..:))..)…dar apoi din pacate avem nevoie de un “wow…” din partea cuiva…si atunci aproape pot sa fac pariu ca biroul, in cazul de fata, ar rezista in fata “razboiului” cel putin 3 zile in plus…oare de ce, nu ajunge doar satisfactia personala?
in schimb sunt sigura ca persoanele care se bucura si raspund la entuziasmul tau (privind biroul) sunt oamenii care stiu sa se bucure, sa simta si sa traiasca lucrurile simple, aparent nesemnificatine….si sunt aceia care nu asteapta o “chestie” palpabila, evidenta si “impopotzonata” in viata lor pentru a se simti fericiti.
ca tot suntem lipsiti de modestie…:))…ma laud si eu…: am 3 ani de facultate la activ..dar niciodata nu am reusit sa am grija de cursuri…initial caiete…dupa o saptamana foi..(in fiecare an aceeasi poveste)..acum am reusit PERFORMANTA sa am toate foile in ordine, numerotate…mai am 6 sesiuni si sper sa se repete performanta..:)
aaa…:)) felicitari pt birou…trebuia sa incep cu asta
S-o lamurim intai pe aia cu birou’: inca e in stadiul de proiect (am folosit perfectul compus doar ca sa aiba efect articolul)
(asa ca, inna, nu am cu ce sa ma laud in fata ta).
Insa aveti ambele dreptate. Avem nevoie (si) de aprecierea celor din jur. Dar asa cum bine ati remarcat, trebuie sa stim la cine mergem. Si asta fiindca de multe ori, cei din jurul nostru, de la care avem mari asteptari, ne dezamagesc.
Cat despre birou, bata-l vina sa-l bata, mai incercam…
Da, “wow” dacă asta te face mai mulţumit de tine, ceea ce nu cred. Din păcate, sunt foarte mulţi care consideră că viaţa e “o ‘eterna’ intrecere cu cei din jur” şi de aici….
Şi mai cred că “ultraordonatul” nu o să aprecieze niciodată ceea ce ai realizat tu, pentru-că pur şi simplu, lui i se pare normal să fie aşa, ordine… şi nici nu o sa îşi dea seama (fără să îi fie atrasă atenţie într-un anumit fel) că pe un anumit birou, e ordine…
Constantin Brâncuşi, după ce a lucrat la atelierul lui Rodin (ce vremuri, Rodin, Vuia, Brancuşi, cred ca era un entuziasm nemaipomenit…) doar câteva luni şi asta la intervenţia reginei, a plecat, lasând lumea uimita de gestul lui. Întrebat de ce a plecat, el a răspuns că la umbra unui copac mare nimic nu poate creşte…. Cumva eu leg chestia asta, de faptul că zilnic suntem înconjuraţi de lucruri măreţe, dar nu avem ochi să le vedem, nu vrem de fapt să le vedem. Iar cei ce le văd, le rămân prea puţini cu care să îşi împartă bucuria