Cica intr-o zi m-au intrebat cum pot sa-si potriveasca unele conceptii ca sa se poata plimba nestingheriti, tinandu-se de mana, fara sa-i bantuie dubiul. “21:21 e un fel de ora fixa”, le-am raspuns. “E un fel de potrivire”, am continuat, stiind totusi ca raspunsurile abstracte nu multumesc pe nimeni.
“Potrivirea nu exista; o cauti, desi nu are sens; potrivirea o inventezi. Iei de aici asta ce nu-ti prea place si o pui langa cealalta care-ti place mai mult. Si le-ai potrivit. Va puteti tine de mana.”
M-au intrebat apoi, ca s-au tot tinut de mana, ce se intampla dupa. Va dati seama? Vor ‘dupa’. “Pai ‘dupa’ se intampla ca iti mai place parul si ochii ei, muschii si zambetul lui, singura problema e ca acum vreti dupa“. Nu mai vezi persoana, vezi elementele. Bune, rele, care cum fu’ inzestrat. Si atunci, primesc privirea ‘asta stie ce vorbeste’, ‘asta habar n-are’… are, n-are… Daca tot m-ati intrebat, de ce va mai pasa?
[...]
Cica sunt casatoriti acum de cativa ani. Cica… nici ei nu mai stiu. Nu se mai tin de mana, au dubii. Dar macar nu ma mai intreaba pe mine nimic.
Din păcate, doar în cazuri particulare, rare, inexplicabile ştiinţei, dragostea este o boală incurabilă. Cupluri care rămân bolnavi cronic de iubire, îşi acceptă şi-şi duc împlinirea până pe buza mormântului, în doi. Rar, endemic, atrăgător, frumos, neînţeles procedeu de trai pentru masa generală, dar existent, ca etalon în relaţiile umane.
Şi restul, obişnuiţii, care atunci când se îmbolnăvesc de dragoste, aleargă prin “medici”, caută remedii în “de ce”, “după”, consumă îndoieli cu nemiluta … până se tratează, însă duc dorul bolii, apoi o iau de la capăt, fără a înţelege poate, cândva de ineficienţa propriului tratament.
P.S. acum, la o a doua cafea fac criză de logoree şi desfătare în gânduri (nu celebre şi nici deştepte)
Ai inteles foarte bine ce vroiam sa spun… cu sau fara criza…