…si nu ma refer la raul care ni se face, ci la cel pe care-l facem. ‘Rau’ este un termen generic, avand multe fatete. Ca sa fiu mai specific, am sa ma refer la rau ca fiind ‘orice activitate in urma careia o persoana simte (are mustrari) ca a facut ceva gresit, ca a incalcat o regula, un principiu general sau personal’.
‘A gresi e omeneste’. Dar totusi ce impact direct sau indirect are asupra noastra greseala facuta?
In primul rand exista niste consecinte directe, vizibile. De exemplu, daca injuri sau lovesti pe cineva ai putea sa fii injurat sau lovit inapoi, poate chiar sa fii dat in judecata.
Exista de asemenea si un set de repercusiuni indirecte, care nu se simt pe moment, care te afecteaza mai lent dar pe o perioada mai indelungata. Si, de cele mai multe ori, acestea sunt mai grave, chiar daca nu-ti dai seama de asta.
In functie de mentalitatea/atitudinea pe care o ai, greseala poate fi calea spre progres sau cel mai mare dusman al acestuia. In general, cand gresim, avem pe cap ‘constiinta’ cu ale ei mustrari.
Multi dintre noi invatam din greseli, multi nu. Nu e chiar usor sa privesti greseala ca pe un ‘popas’ in drumul spre ceea ce-ti doresti. Si un alt lucru dificil este sa poti sa te ierti pe tine insuti cat mai repede. Mustrarile de constiinta sunt benefice [sunt semne ca 'paznicul' nu a murit inca, caz in care suntem intr-adevar pierduti], dar pana la un punct. Iti mai aduci aminte de Lica Samadaul? A intrat ‘in hora omorurilor’ doar ca sa scape de mustrarile de constiinta cauzate de prima crima.
Probabil iti mai amintesti si povestea cuiului batut in lemn. Scoti cuiul, dar gaura ramane. La fel si cu raul. Trebuie sa constientizezi ca, odata infaptuit, ‘gaura’/regretul persista chiar daca ti-a parut rau pentru ce ai facut. Regreti (eventul iti promiti ca nu mai faci, si chiar te straduiesti sa nu mai faci) si mergi mai departe. Insa nu poti sa stai si sa contemplezi sau sa te acuzi la nesfarsit. Din pacate nu putini sunt cei care traiesc cu senzatia ca nu au fost iertati (de altii sau de ei insisi). Si aceasta stare de incertitudine este cea care te opreste sa mergi mai departe. Cea care te consuma incet (psihic si uneori fizic), si nu-ti permite sa te dezvolti. Constiinta este ca un politist care te-a prins ca ai parcat ilegal si ti-a dat o amenda. Iti dai seama ca ai gresit, platesti amenda, si te gandesti sa nu mai parchezi ilegal data viitoare. Daca procedezi astfel, politistul nu te va suna zilnic sa-ti aminteasca de faptul ca ai parcat ilegal. La fel si constiinta: iti ‘trage’ o amenda cand gresesti, asteapta sa-ti recunosti greseala, apoi merge si se culca; iar tu mergi mai departe. Mustrarile si regretele ulterioare (dese sau permanente) sunt doar ‘ispite’ si inchipuiri ale mintii noastre, fiind generate din teama ca nu am fost iertati (cu adevarat) sau pentru ca ‘nu pot sa-mi iert asta’. Daca cel caruia i-ai pricinuit un rau te poate ierta, si tu poti sa o faci.
Mustrarile si regretele exagerate, inutile si nefondate care apar des la cateva zile, saptamani sau chiar luni dupa savarsirea ‘infractiunii’ sunt ca niste picaturi chinezesti care probabil, mai devreme sau mai tarziu ne vor duce la trairea unei vieti fara sens, dezorganizate, deprimante chiar.
Nu obisnuiesc sa scriu comentarii…de fapt nu am mai facut asta, nu ma pasioneaza….acum am facut`o !..(pt orice exista un inceput)..oare de ce?….nu am un raspuns deci poate ca nu trebuie sa stiu…ma gandeam cum am ajuns la blog…habar nu am (am incercat sa merg in urma, pe “firul cautarilor” si nimic…poate ca asa trebuia sa se intample?…..puteam sa intru si sa ies…am citit un rand (nu era nici macar titlu care sa`mi atraga atentia)…si am mai citit unul si tot asa…nu`mi venea sa cred ca citesc un text scris de un barbat (care nu are 60 de ani)…mi`a placut…si mi`am pus o singura intrebare…(..una dar dubla:))..)…oare cine esti? oare chiar existi?…
Nu stiu de ce am scris …poate pentru ca trebuia…?…sau pur si simplu pt ca mi`a placut ce am citit?
Sa presupunem ca raspunsul la a doua intrebare (da.. stiu ziceam ca e una..:)..) e afirmativ… textele te caracterizeaza si sunt o “extravazare” a “continutului” tau real…ce sa zic tot respectul si admiratia…chiar am ramas mirata dar poate ca ar trebui sa fiu optimista si sa cred ca varsta mea e de vina (21).si …nu am descoperit inca, ca TOTUSI exista si oameni cu un bagaj interior de valoare…
wow un adevarat “speech”am facut aici…si asa relaxata sunt incat am zis totusi “HOOOO” ca nu esti la tine pe teritoriu…poate scriu o carte…inca un lucru bun si o idee..pornita de la al tau blog..:)
Pe câţi dintre noi ne afectează răul făcut astfel? Câţi dintre noi facem chiar atâta rău încât să nu ne putem ierta? Suntem oare chiar aşa mulţi? Partea proastă a fiinţei umane este că unii pot face rău fără a avea crize spirituale. Ce se întâmplă, din ce “neguri” vin gândurile/observaţiile tale?
Poate vârsta o fi vinovată:p
Dacă intru cu papuci peste tine, poţi să mi-i dai în frunte.
Iar nu mi-a reuşit să înserez mutriţa cu limba afară?!
@Alexa – ‘multumesc’ e probabil putin pentru cuvintele tale frumoase, si totusi… multumesc!
@licurici – ‘Câţi dintre noi facem chiar atâta rău încât să nu ne putem ierta?’ Sincer, nu stiu cati sunt… dar la cate grozavii se intampla in ziua de azi, sunt convins ca sunt multi cei care au probleme cu iertarea de sine.
‘Dacă intru cu papuci peste tine, poţi să mi-i dai în frunte.’ Ce papuci ai?
Mărimea 38, fără toc, de prinţesă, dacă e musai:D
ok…cred ca am intrat in “hora”…am recitit randurile de mai sus…si ma gandeam la o chestie care cred ca intr`o oarecare masura are legatura cu felul in care ne afecteaza raul…e un subiect destul de amplu si cred ca ar putea sa fie dezbatut in ore, zile…dar avand in vedere ca tu te`ai gandit la felul in care interactioneaza raul cu “victima” si ce urmari ar putea avea asupra “agresorului” eu ma gandeam la o alta situatie…situatie in care am avut si cred ca inca mai am “onoarea” sa fiu…incerc sa fiu scurta…nu stiu din ce cauza in general ajung sa fiu un fel de “psiholog al prietenilor” ceea ce nu ma deranjeaza in general, dar….(celebrul “dar”) am ajuns pt unii (putini…macar atat) sa fiu undeva pe un piedestal si sa fiu considerata ceva de genul..”tu esti exceptie, tu intotdeauna faci ce trebuie, de tine nu ma indoiesc”…ETC…si chestia asta produce o ingrozitoare responsabilitate in sensul ca fiind considerata asa orice greseala..nu rau…cat de mica e considerata “ceva ingrozitor”…de multe ori ma gandeam ca e poate mult mai usor sa gresesti apoi sa repari si sa mergi mai departe..decat..sa traiesti cu teama de a nu supara un om care te considera poate perfect ( nu am gasit alt cuvant…desi il urasc..asta e o alta poveste)….in ccl cred ca e bine sa ne vedem unii pe altii cat mai “uman posibil” …nu stiu daca are legatura cu “povestioara” ta…dar.poate dincolo de toate e un stres sa traiesti situatii de gen..si pot sa fie considerate un rau cu efecte directe asupra “sanatatii mintale”….si de ce nu si a sufletului…deci e bine uneori sa mai spui si “nu stiu”..in loc sa dai solutii..chiar daca de multe ori intram pe teritoriul egoismului…ne gandim ca facem rau altuia dar poate trebuie sa ne gandim si la noi…cate tipuri de RAU exista…nu am reusit nici acum sa fiu scurta…imi cer scuze…o seara cat mai placuta
mmda…vad ca te-ai dat si pe psihologie, sunt un admirator mai vechi care nu a comentat pana acum…daca nu ma insel cea ce vrei sa tranzmiti cititorilor este faptul ca daca nu iti rezolvi problemele trecutui ( interioare ) te vor urmari, vei simti goluri, vei trai cu senzatia ca ai facut ceva gresit ( aici lucreaza subconstientul ) si cel mai rau lucru este ca toate aceste sentimente, ganduri negative se intorc impotriva persoanei tale reusind sa-ti induca sentimentul de vinovatie ( si aici apar remuscarile ) , insa esenta problemei este ca acest “rau” asupra persoanei tale te blocheaza in trecut impiedicandu-te sa-ti traiesti prezentul. Bun, acum ca am scos la iveala esenta subiectului sa incercam sa-i gasim si antidotul. Primul lucru pe care trebuie sa-l facem daca vrem sa scapam de acest “rau” care ne tulbura viata este sa intalegem ca acel “rau” este o rana care are nevoie sa fie vindecata; dar cum vindecam aceasta rana; o cautam, o analizam si ii cautam raspunsul ( doar asa vom putea detecta cine e vinovatul acestui “rau” ), stiind raspunsul “de ce acest rau”vom gasi si solutia. Sper ca nu te-am plictisit cu teoriile mele despre acest “rau” uman.
PS : Poate imi faci si tu o vizita si-ti dai cu parerea despre blog-ul meu.
@Alexa – intr-adevar, nu stiu cata legatura are ceea ce ai spus cu articolul meu, dar inteleg foarte bine ce vrei sa spui, fiindca sufar si eu de acelasi ‘sindrom’. E interesant si util sa fii ‘consilier’ al prietenilor, sa fii considerat ‘perfect’. Realitatea este insa mult mai dureroasa, fiindca nu suntem perfecti [chiar daca ne-am creat o astfel de imagine]. Si, desigur, din aceasta contradictie intre aparente si realitate se creeaza acea stare de responsabilitate exagerata, apare teama de a nu gresi si cea de a nu dezamagi. Mai mult de atat, te vei confrunta [daca nu ai facut-o deja] si cu situatia in care le e foarte greu oamenilor sa-ti spuna si sa-ti arate greselile pe care le faci. Insa, bineinteles, asta e un subiect vast, despre care am sa vorbesc [si am sa va dau totodata si voua posibilitatea de a discuta despre el] cu alta ocazie.
@renato – nu prea pot sa spun ca m-am dat pe psihologie; ma pricep prea putin la aspectele teoretice si poate ceva mai mult la cele practice. Nu te inseli atunci cand spui ca problemele trecutului te bantuiesc daca nu ai reusit sa le solutionezi. De asemenea, ai dreptate si cand spui ca ‘ranile trebuie vindecate’. Insa, repet: sa nu cadem in capcana unei analize profunde si neintemeiate; sa nu devenim obsedati de greselile facute. Nu ne putem intoarce in timp sa schimbam ce am facut. Putem doar sa ne straduim sa nu mai repetam greseala respectiva [poate aici intr-un fel se leaga subiectul cu ceea ce spunea Alexa: cei mai pasibili de a cadea in lat sunt perfectionistii si cei care se tem foarte tare sa nu (se) dezamageasca]. Suntem oameni, am gresit, vom mai gresi. ‘Focus-ul’ (cum ar spune un prieten) trebuie sa fie pe ideea de a nu repeta greselile.
Legat de site-ul tau, cand imi voi fi facut o parere am sa ti-o transmit prin email.
Ma plimbam azi si ma uitam pur si simplu la oamenii care treceau pe langa mine….si ma gandeam inca un “specimen” de rau….cel mental…(asta cand treceam pe langa multi incruntati)…am patit`o e 100% verifcata…nu faci rau nici fizic, nici verbal…doar mental (chiar si involuntar):aveam la facultate o tipa care preda biochimie…nu`mi placea materia si nici tipa…si o agresam mental non stop la maximum….(teoretic nu faceam nimic)..si ea imi raspundea in felul ei…intr`o zi mi`am dat seama ca ii fac rau…si facand ceva experiment ma intorc si spun..”va rog sa ma iertati”…ea se uita la mine ciudat si nu stia ce sa zica…ma intreaba…”de ce”…si zambesc…de atunci s`a schimbat relatia noastra radical…si chiar si acum dupa 2 ani efectiv ne bucuram sa ne intalnim…cred ca e important sa stim cand si cum sa cerem sa fim iertati…eu iar sunt pe langa subiectul tau dar ce sa fac nu ma pot abtine…:)
Interesanta povestioara ta. Am intalnit si eu situatii cu ‘razboiul mintilor’. Sunt foarte profunde si, din nou, subiect de roman.
Nu esti chiar pe langa subiect, fiindca as putea spune ca e important sa stim cand si cum sa cerem sa ne iertam: fata in fata cu tine insuti.