Spunea cineva: “Cum e sa simti cu adevarat gustul vietii? sa incetinesti pasul ca sa admiri seninatatea sau incruntarea cerului, sa asculti vintul, sa te bucuri de zimbetul unui copil, sa visezi, sa nu-ti pese ce ora sau data e, sa …”

Stateam ieri cu spatele la geam, cerul negru afara, picaturi de ploaie pe piele ca niste meteoriti infierbantati, si vantul… da, vantul, care iti sopteste si iti vorbeste despre nobletea ploii si a linistii. Fulgerele care te mai trezesc, dar care nu fac decat sa te drogheze si sa te imbete cu si mai multa nepasare. Si acea incantatie, acel cantec tribal, se aduna si se imbina toate ca sa nu-ti dea posibilitatea sa intrebi sau sa gandesti. Doar sa traiesti viatza ca pe un vis, neconditionata de timp sau de spatiu. Daca simti astea si nu vorbesti despre ele, esti propriul tau tradator.

Asa ca sfatul meu:  vorbeste, dar opreste-te. Incetineste pasul, admira seninatatea sau incruntarea cerului, asculta vantul, bucura-te de zambetul unui copil, viseaza, uita de data sau de ora… am sa visez impreuna cu tine.