Nu intamplator am inceput articolul cu reactia pe care a avut-o day9 atunci cand o trupa de marini se pregateste de evacure atat de “organizat” incat, sfarseste prin a fi evaporata de o bomba nucleara (detaliile au fost pentru amatorii de SC2); a fost exact reactia pe care am avut-o cand m-am uitat la lista de “prieteni” din Facebook.
A fost si momentul in care m-am gandit ca ar fi potrivit sa inventez o sintagma: “Facebook hoarder” (ulterior am aflat ca exista, dar se pare cu un alt inteles). Si permiteti-mi sa va explic cum sta treaba cu hoarding-ul pe Facebook.

Sa incepem cu inceputul. Prima intrebare a fost: cum e posibil sa am 500 de “prieteni”?  Ceva e mai putred aici decat imi dau seama… Daca ma gandesc putin, stiu ca nu am mai mult de 30 de prieteni si vreo 100-150 de “cunoscuti”. Si atunci, de unde 500?! Pai, sa vedem…

Daca e sa o iau logic, lista de 500 s-a creat doar in doua moduri: fie am adaugat eu pe cineva ca “prieten”, fie am fost adaugat de cineva. Fiindca nu-mi mai amintesc prin care dintre cele doua modalitati “s-a nascut” fiecare “prieten”, am zis ca-i iau pe fiecare in parte si vedem cum sta treaba. Si astfel am putut categorisi intrusii dupa cum urmeaza:

1. “Modelele”
Mi-am dat seama ca una dintre categorii este a fetelor frumoase. Am (aveam) in lista cateva zeci, daca nu chiar peste o suta, de fete frumoase. Adica foarte frumoase. Si atat (stiu eu despre ele). Genul celor care sigur nu m-au adaugat pe mine, ci eu pe ele. O sa te intrebi acum de ce le-am adaugat in lista… Pai, asta ma intreb si eu. Ce-o fi fost in mintea mea? Nu sunt un Don Juan, dar fiind eu prevazator, m-oi fi gandit eu ca va veni ziua cand am sa fiu Don Juan, si nu voi fi doar eu prieten cu domnitele respective, ci si ele cu mine. Ce previziune de rahat.
Concluzia: “modelele” in recycle bin.

2. Adolescentii/ele.
Sunt o fire foarte sociabila, imi plac tinerii si tot timpul am fost inconjurat de persoane apropiate mai tinere ca mine, cu care m-am inteles foarte bine. Si, intr-un fel, regret ca in ultimul timp nu am interactionat prea mult cu aceasta categorie. Si totusi, paradoxal, am (aveam) o multime de “prieteni” pe Facebook din generatia anilor ’90. Oameni cu care nu ne-am dat nici macar o data “buna ziua”. Acestia cu siguranta m-au adaugat ei pe mine (intr-un fel e de inteles: probabil ca e foarte “cool” pentru adolescentii din ziua de azi sa ai un cont “imbibat de prieteni”. Ma gandesc ca aceia dintre elevi care au in contul de Facebook cei mai multi prieteni, primeste note pe masura. Sau poate au tablou in clasa. Ma gandesc, dar nu sunt sigur…) Te intrebi probabil de ce am acceptat “prietenia”? In naivitatea momentului si nostalgia vremurilor apuse m-am gandit ca poate vom ajunge sa ne dam buna ziua. Nu s-a intamplat.
Concluzia: “adolescentii” in recycle bin.

3. (asta e categoria pe care o simpatizez din “adancul calcaielor”) “Firmele”.
O alta categorie semnificativa (cateva zeci) de prieteni sunt “firmele” si “asociatii”. Am descoperit ca sunt prieten cu Pizzeria X, cu Casa de moda Y, cu Asociatia nuntasilor profesionisti, cu Bergenbier, cu Brutaria Z, cu Ciorapi de dame din bumbac si cu N alte preaminunate si preainteresante companii (dar nu pentru mine). Nu conteaza ca nu suport pizza de la Pizzeria X, ca nu beau bere (decat foarte rar si nu cea mentionata mai sus), ca la Brutaria Z am facut scandal din cauza unor covrigi beton (la propriu). Tot ce conteaza e ca suntem prieteni!
Cu siguranta nu le-am adaugat eu (daca s-a intamplat cu vreuna, trebuie sa fi fost foarte “troznit” sa fac asa ceva), si daca m-au adaugat ele, te vei intreba (din nou) de ce le-am acceptat si astora prietenia. Singurul motiv plauzibil e ca am facut-o in momentele in care nivelul adolescentin era atat de ridicat, incat m-am gandit ca, odata ajuns cu contul la 1000 de prieteni, voi avea si eu tablou pe perete in clasa. Dar mi-am adus aminte ca, de fapt, nu mai merg la scoala.
Concluzia: “firmele” in recycle bin.

4. Altii.
Pe restul, cateva zeci, i-am grupat in categoria “altii”. Aici intra: potentiali infractori, femei dubioase, caini (da, si cainii au contul lor de Facebook), Adolf Hitler, Fata Morgana, femei dubioase cu alura de infractor si un prajitor de paine. Nici nu vreau sa ma gandesc ce-am putut manca atat de stricat in ziua in care i-am adaugat sau i-am acceptat in lista.
Concluzi: “altii” in recycle bin.

Si… cam atat. Probabil te vei intreba ce e “rau” in a avea in lista oameni pe care nu-i cunosti de fapt si, pe care, probabil nu o sa ajungi sa-i cunosti niciodata. In afara de spam-ul de rigoare, sau de bataia de cap ca sa configurezi ce vrei sa primesti si ce nu de la acestia (si stiu ce inseamna pentru o lista de 500, nu vreau sa ma gandesc cum e in cazul unei liste de mii), cel mai defectuos lucru mi se pare sa faci chestii pe care nu intelegi de ce le faci. Sau sa faci chestii din motivatii gresite (dar asta nu e atat de grav, daca iti dai seama la timp ca ai gresit si te indrepti – cum am facut si eu trimitand in recycle bin atatia “prieteni).

Si, uite asa, am ajuns la o listuta de care sunt mandru: cei 30-40 de prieteni, si vreo 150 de cunoscuti.

PS: situatia prezentata este una foarte reala, insa orice asemanare cu manifestari ale subsemnatului de “hoarder pe facebook” este pur intamplatoare.

Daca ar fi sa definesc iertarea, as putea spune ca este o stare de impacare, o “convietuire” intre urmatoarele:
- a uri cu toata fiinta ta o actiune care provoaca rau cuiva
- a pedepsi pe cel care care a initiat actiunea
- a nu-l uri, ci dimpotriva, a-l iubi pe cel care a initiat actiunea

Daca stam bine sa ne gandim, asta este atitudinea pe care o avem fata de noi insine in ce priveste iertarea. Cand am gresit, si suntem constienti ca am gresit, ne pare rau, fiindca detestam raul pe care l-am facut, incercam sa ne pedepsim in diverse moduri (ca sa ne fie invatatura de minte pe viitor), dar nu ne condamnam, nu ne urim pe noi insine. Fiindca daca ne-am uri, nu am avea niciun interes sa ne pedepsim, sa ne indreptam, sa avem grija sa nu ni se mai intample lucruri rele.

Si daca ne comportam asa cu noi insine, daca asta inseamna iertarea fata de noi insine, de ce nu aplicam acelasi principiu si cu cei din jur care, “se presupune”, sunt egali cu noi?

Ce e trist, e ca de cele mai multe ori, vrem sa le facem pe plac. Fiindca ne e teama de respingere, de singuratate, de batjocura, si chiar fiindca nu vrem sa-i suparam pe cei care “stiu mai bine” ce e bine pentru noi.
Iar noi facem eforturi considerabile in directia asta: scoli care nu ne plac, meserii care ne starnesc repulsie, ne chinuim sufletele si trupurile. Toate astea alimentate de cel mai periculos gand: “am sa ma obisnuiesc pana la urma”.

Si stii ceva? Dupa ani si ani de chinuri si eforturi, in care ai trait pentru altul, “altul”… dispare. Iar tu… ramai: cu meseria de medic pe care nu o suporti, cand tot ce ti-a placut sa faci a fost sa canti. Beat intr-un bar obscur, cand tot ce ti-ai dorit a fost un prieten. Casatorit, cu 2 copii, trezindu-te in fiecare dimineata langa o femeie pe care nu o cunosti deloc. Indragostita cu adevarat de un barbat care te-ar fi preferat cu sani in loc de plastic. O viata irosita traind viata altora.

Cand ai decizii importante de luat, intreaba-te doar atat: am curajul sa aleg ce imi doresc eu sau aleg ce-si doresc altii pentru mine?

Dudeştii Noi se află la 12 kilometri de Timişoara, la câţiva paşi de la ieşirea de pe DN 6 spre Cenad. Primul primar ales în comună este Alin Nica, care la 23 de ani devenea cel mai tânăr primar din ţară. „În 2004, aveam doi contracandidaţi: Mita şi Jula, două nume predestinate. Am ajuns după aceea să mă înţeleg foarte bine cu ei. Am câştigat la 20 de voturi”, şi-a început povestea Alin Nica.
Tânărul primar s-a apucat rapid de treabă. Era un „sat fără câini”, la marginea Timişoarei, fără drum şi iluminat stradal. “Drumul era plin de gropi. Nu putea merge pe asfalt decât cu viteza a doua. În rest, era numai drum de pământ. Era beznă. Nu era nici sediu de primărie, nici grădiniţă. A trebuit să mă gândesc la o strategie”, a mai spus Nica.

Citeste mai departe povestea transformarii Dudestilor Noi.

In toate discutiile despre “cine e de vina pentru starea asta, ce ar trebui facut, cat de proasta e decizia X si cat de buna e decizia Y”, nu am sesizat decat aceeasi eterna ipocrizie: politicienii care nu-s la putere au solutii mai bune decat cei care sunt; pentru situatia actuala e de vina Basescu si guvernul Boc. La un moment dat ma apucase o scarba mai mare decat acea care ma apuca atunci cand mananc nuci sau sfecla rosie.
Romanul prostu’ se uita la tot circu’ asta si, imbatat de vorbe dulci, si lacrimi electorale, are senzatia ca in Romania va fi bine. Parerea mea este ca in Romania nu va fi bine. Nu va fi bine nici la anul si nici peste 50 de ani [fiindca tineretul, "baza" tarii, e mai degraba interesat de porn, manele, cocalarism, pitzipongism si scandal]. De ce?

Mi-am amintit povestea lui Avram. Dupa cum stiti probabil, Avram a fost un om “pe placul lui Dumnezeu”. Si cu toate acestea fara vreun copil, pe care si l-ar fi dorit nespus. Insa credinta i-a fost rasplatita si, cand aproape ca nu mai spera, Dumnezeu i-a daruit un fiu.
Chiar daca stia cat ii este de dedicat, Dumnezeu l-a supus testului suprem: i-a cerut sacrificarea propriului fiu in semn de credinta, dragoste si daruire. Si desigur ca stiti si incheierea: in momentul in care Avram, si care intristat puternic s-a supus totusi vointei Celui de Sus, a incercat sa-l injunghie pe Isaac, Dumnezeu l-a oprit si i-a spus: “acum stiu ca-L iubesti pe Dumnezeu mai mult decat pe propriul fiu”.

Poate te intrebi de ce in acest context, aceasta poveste. Daca nu e deja clar, va spun de ce: fiindca aceasta situatie de criza in care se afla Romania, s-a ajuns in mare masura din cauza unei crize a individului roman. A individului roman. In tot acest timp, toti sunt cu degetul indreptati spre altii: PDL-istii spre PSD-isti, pensionarii spre Basescu, Basescu spre Guvern, Guvernul spre X, Y spre Z… nimeni nu sta in fata oglinzii. Nimeni nu admite ca criza a pornit de la mai mici sau mai mari compromisuri ale indivizilor acestui popor: eu, tu, Basescu, Boc, Geoana, X, Y si s-a acutizat, atingand acum probabil apogeul suportabilului. Compromisul de a ma duce cu “pachetel” la medic de parca ar fi fost un drept! Compromisul de a accepta bani pe care nu ii meriti, pentru care nu ai lucrat. Compromisul ca manac jumate din crema de finetti pe care trebuia sa o bag in cornurile brutariei la care lucrez. Propagarea mentalitatii si “traditiei”: daca nu curge, picura! Par maruntisuri, intr-adevar, dar, ne place sau nu, ASTIA SUNTEM! [si, ce e mai grav, nu dam semne ca am dori sa ne schimbam]

Mama se revolta atunci cand spun ca nu vreau sa merg la medic cu pachetelul (stiind ca in acest fel nu voi fi tratat “preferential”). Ca daca mergi cu propriul copil la medic, nu poti sa nu “impingi” ceva, ca altfel risti sa nu fii bagat in seama (sa ma scuze mama ca am dat-o pe ea de exemplu, fiind sigur, dintre toti cei pe care ii cunosc, CEA MAI DEVOTATA meseriei pe care o practica, insa vreau sa tin degetul atintit cat mai “spre mine”).
“Noi nu suntem Avram!” Noi nu am alege sa ii punem in primejdie pe cei dragi… pentru ce? Pentru un scop nobil? Pentru un viitor mai bun, dar foarte indepartat, al nepotilor nostri?

Da, asa este: noi nu suntem Avram. Si nu cred ca vom fi vreodata. Mi-as dori, dar sunt sceptic. In acelasi timp insa, daca nu vom avea “Avrami”, ne vom scalda, ne vom invarti si ne vom adanci intr-o mocirla din care, la un moment dat, nu vom mai putea iesi.

Eu nu stiu ce vei face tu. Dar stiu ce-mi doresc sa fac eu: sa ma uit in oglinda. Atent. Atent de tot. Fiindca stiu ca am (inca) cosuri si puncte negre.

“Fenomenul e aiuritor. Vobeam cu un amic care-mi povestea în ce hal il scoate din minti socru-sau care tuna si fulgera de indignare impotriva hotilor care jefuiesc tara, in schimb cand si-a inchiriat un apartament nu a declarat la fisc decat o zecime din chirie, ca “asa face toata lumea”. Altul imi spunea aceeasi poveste despre taica-su si cazanul lui clandestin de tuica in care face cam 200l de tuica pe an, fara sa plateasca un leut accize sau impozit, timp in care se indigneaza despre cum fura lumea statul. Mai nou un val de manie proletara s-a abatut peste guvernanti pentru ca vor sa introduca CAS la veniturile din drepturi de autor. Adica noi de ce sa platim pentru pensiile altora? Sa plateasca altii, noi suntem artisti.”
Citeste tot articolul.

Azi noapte am fost la nunta unui foarte bun prieten. Am fost neinsotit (ca asa e acum situatia). Nu chiar neinsotit: imaginatia, simtul umorului si simtul tragicului, acestea ma insotesc peste tot. Si cand le ai pe astea, nu esti chiar singur.

Atmosfera OK, lume multa; fac turul salii cu privirea sa vad daca mai sunt persoane pe care le cunosc in afara de miri. Zaresc vreo doua pe care le cunosc putin, insa cu siguranta respectivii cunosc pe cineva mai bine, asa ca se intrevede o noapte luuunga cu mine insumi.

Dar uite ca se mai inseala omul cateodata: de indata ce m-am asezat la masa, o chelnerita ma intreaba cu ce pot fi servit. Date fiind circumstantele, m-am gandit ca o sticla de Jim Beam s-ar impleti minunat cu partenerii mai sus mentionati.

Urmatorul pas a fost sa-mi cunosc vecinii si, mai ales, vecinele, dar nu cu strangeri de mana si cu “eu sunt Laurentiu”, ci asa, de la distanta. E important sa cunosti oamenii (fara sa-i cunosti), daca vrei sa nu te plictisesti. La sfarsit, fiecare dintre ei va avea povestea lui. Chipurile lor iti vor ramane intiparite in minte cateva saptamani, iar daca  esti inspirat, povestea lor iti va tine de cald, iti va face pielea de gaina, te va face sa razi ca prostu’ de unu’ singur sau chiar sa-ti scape o lacrima.

Cea mai ispititoare dintre ‘prospecte’ (cum ii place unui prieten sa spuna) era chiar in fata mea: roscata, micuta de inaltime, nici subtirica, nici plinuta, clasica si de neclintit. Cu forme voluptuoase, am stiut de la inceput ca va fi ‘batalia’ si ispita cea mai acerba careia va trebui sa-i faca fata 8 ore.  Nu mai pastrez secretul identitatii, probabil ca deja ti-ai dat seama cine era: sticla de Coca-Cola, in toata splendoarea ei, la 50 de cm in fata mea. Ispita perfecta. [...] nu o mai lungesc: cand am plecat, era tot acolo, tot nemiscata, tot neatinsa.

In partea stanga statea o doamna, sa fi avut 43-45 de ani, de o frumusete ‘vai de capu’ meu!’. Mi-era pur si simplu frica sa intorc privirea in directia respectiva, si ma luau toate transpiratiile cand ni se intersectau privirile. Si cand ma gandesc ca marea noastra dilema ar fi putut fi ‘aparentele’: eu la 30 aratand de 20, ea la 30 aratand de 40. Si uite cum se duc pe apa sambetei asemenea marete posibilitati…

Am lasat-o pe doamna frumoasa la masa ei sa savureze delicioasa ciorba de legume [mmmm... Sanda draga unde esti/Asa ciorba sa-mi gatesti?! Iar alta persoana cu gatitu' care se simte inca datoare cu niste pesti... sa nu deviez prea tare totusi] si mi-am indreptat privirea in fata. Unde, dupa sticla de Coca-Cola, era un cuplu de tinerei frumosi si glamorousi. Am aflat cu ocazia asta ca si salata de varza poate fi savurata in mod ‘glamorous’. Ca ramai glamorous  si cand iti atarna de barbie un fir de varza din salata… cel putin nu era un muc. Glamorous sau nu, eu radeam ca prostu’ in targ…

I-am lasat si pe tinerei sa-si termine in liniste (si neatacati de priviri iscoditoare si rasete isterice) salata de varza, si m-am mutat cu privirea mai inspre dreapta. Aici a urmat testul “cat si cum poti sa rezisti unei priviri insistente?”. Candidatul a fost un mascul feroce, care mi-a dat toata seara impresia ca sta sa sara pe mine la cea mai mica manevra pe care as face-o in directia unei fete care statea in stanga lui (fata ce nu era sotia sau prietena lui).
Si iata ce cred ca i-a trecut omului prin cap cand ma uitam la el insistent:
“wtf???!!! ce are asta de se holbeaza asa la mine? gay nenorocit!”
“imi vine sa-i dau un cap in gura si sa-l trag de paru’ ala gelat”
“mi-o fi ramas ciocolata pe gura?”
“asta incearca sa am intimideze si vrea sa se dea la tipa asta bunoaca de langa mine” etc…

Tre’ sa precizez ca, intre timp, sticla de Jim Beam se golea vizibil, si odata cu acest neinteles fenomen, imaginatia mea nestapanita ajunsese prin cotloanele cele mai obscure ale incaperii. Si iata in continuare ce mi-a mai trecut prin minte in momentele respective:

‘oamenii sunt mai frumosi impreuna; exact ca in cazul curcubeului’
‘nicio persoana nu poate ramane indiferenta unei priviri insistente’
‘daca poti sa razi sau sa plangi de unul singur, sansele sa te plictisesti vreodata sunt foarte mici’
‘Discutie io-mire:
io: – te-ai casatorit=te-ai nenorocit!
mirele: – las’ ca si tie iti vine randul!
io: – unii oameni s-au nascut sa se casatoreasca, altii s-au nascut ca sa fie complimentati!’
‘daca ar fi sa dau foc la ceva in timpul unei nunti, ala ar fi protocolarul‘
‘cand stai singur si parasit la masa, prima persoana careia i se face mila de tine este mireasa’

Si a venit momentul sa plec. Am pupat mirii, am luat prajiturelele la brat (nu nu, sticla de Jim Beam a ramas pe masa. Nu e un obicei, e o circumstanta) si am iesit afara. Aici am fost asteptat de un caine pe care l-am hranit cu o prajitura iar apoi, pana acasa, am ascultat povestea taximetristului care a avut cea mai proasta sambata… ei, se mai intampla.

Am ajuns acasa, m-am trantit in pat, si am adormit urandu-le mirilor muuuulta muuuulta sanatate si fericire. Si poate si multa imaginatie, ca ajuta uneori…

Imho singuratea este o problema foarte foarte complexa. Conform DEX-ului, lucrurile par foarte simple: ‘fara altcineva’, ‘retras’, ‘izolat’, ‘parasit’.
Iau in considerare premisa ca singuratatea este o chestiune negativa. Si ce spunea si Dumnezeu, ‘nu este bine ca omul sa fie singur’. [nu de alta, dar exista momente in care chiar avem nevoie sa fim singuri; sau exista persoane care se simt mai bine izolate; insa nu despre asta este vorba, ci despre situatiile in care nu alegi sa fii singur].

Daca merg cu analiza mai departe exista doua mari ‘categorii’ de singuratate: 1. cand esti ‘inadaptat’, parasit, respins si izolat de oameni, si 2. cand traiesti cu si intre oameni si totusi esti/te simti singur.
Primul caz este mai evident. Oamenii au multe prejudecati si o scara a valorilor cel putin dubioasa si din cauza aceasta isi aleg prieteni din motive egoiste sau conform vorbei de duh ‘cine se aseamana se-aduna’. Ce se intampla insa daca nu esti frumos; sau daca nu ai succes/bani/influenta; sau daca esti un ‘ciudat’? Te bazezi pe familie ca sa nu fii chiar ‘lupul singuratic’.

Al doilea caz este chiar mai complicat. Daca in primul situatia e clara (si de obicei persoanele care trec prin aceste probleme constientizand asta, isi gasesc un prieten/prietena apropiata, in general o persoana care trece/a trecut printr-o experienta similara. La fel cum exista boli pe care le ducem in spate fara prezenta vreunui simptom, la fel exista persoane care sufera de singuratate fara sa-si dea seama de asta.

Cat de singuri suntem? Chiar daca suntem inconjurati de familie si prieteni/amici, exista cateva lucruri la care ar trebui sa meditam.

1. Singuratatea izvoraste din egoism. Cu cat suntem mai altruisti, cu atat vom fi mai apropiati si uniti/’lipiti’ unii de ceilalti.
2. Daca nu ne putem accepta asa cum suntem, si celor din jur le va fi greu sa faca asta.
3. Oamenii nu sunt ‘posesia’ altor oameni. Persoanele posesive ‘traiesc singure cu cineva’.
4. Refuzul si incapatanarea de a te face cunoscut celor din jur, va degenera in singuratate. [nu putine sunt situatiile in care oamenii s-au 'fript' din cauza ca au fost deschisi, si au ajuns singuri fiindca au preferat sa nu se mai expuna riscului de a fi raniti a doua/treia oara].
5. Absenta increderii/credintei duce de asemenea la singuratate.

Desigur ca s-au scris si s-ar putea scrie carti pe aceasta tema, insa am vrut doar sa pun accentul pe cateva lucruri esentiale. Tu, ce crezi despre singuratate? Cat de singuri suntem?
Intra pe forum si spune-ti parerea despre acest subiect.