Clic aici pentru test.

Nu intamplator am inceput articolul cu reactia pe care a avut-o day9 atunci cand o trupa de marini se pregateste de evacure atat de “organizat” incat, sfarseste prin a fi evaporata de o bomba nucleara (detaliile au fost pentru amatorii de SC2); a fost exact reactia pe care am avut-o cand m-am uitat la lista de “prieteni” din Facebook.
A fost si momentul in care m-am gandit ca ar fi potrivit sa inventez o sintagma: “Facebook hoarder” (ulterior am aflat ca exista, dar se pare cu un alt inteles). Si permiteti-mi sa va explic cum sta treaba cu hoarding-ul pe Facebook.

Sa incepem cu inceputul. Prima intrebare a fost: cum e posibil sa am 500 de “prieteni”?  Ceva e mai putred aici decat imi dau seama… Daca ma gandesc putin, stiu ca nu am mai mult de 30 de prieteni si vreo 100-150 de “cunoscuti”. Si atunci, de unde 500?! Pai, sa vedem…

Daca e sa o iau logic, lista de 500 s-a creat doar in doua moduri: fie am adaugat eu pe cineva ca “prieten”, fie am fost adaugat de cineva. Fiindca nu-mi mai amintesc prin care dintre cele doua modalitati “s-a nascut” fiecare “prieten”, am zis ca-i iau pe fiecare in parte si vedem cum sta treaba. Si astfel am putut categorisi intrusii dupa cum urmeaza:

1. “Modelele”
Mi-am dat seama ca una dintre categorii este a fetelor frumoase. Am (aveam) in lista cateva zeci, daca nu chiar peste o suta, de fete frumoase. Adica foarte frumoase. Si atat (stiu eu despre ele). Genul celor care sigur nu m-au adaugat pe mine, ci eu pe ele. O sa te intrebi acum de ce le-am adaugat in lista… Pai, asta ma intreb si eu. Ce-o fi fost in mintea mea? Nu sunt un Don Juan, dar fiind eu prevazator, m-oi fi gandit eu ca va veni ziua cand am sa fiu Don Juan, si nu voi fi doar eu prieten cu domnitele respective, ci si ele cu mine. Ce previziune de rahat.
Concluzia: “modelele” in recycle bin.

2. Adolescentii/ele.
Sunt o fire foarte sociabila, imi plac tinerii si tot timpul am fost inconjurat de persoane apropiate mai tinere ca mine, cu care m-am inteles foarte bine. Si, intr-un fel, regret ca in ultimul timp nu am interactionat prea mult cu aceasta categorie. Si totusi, paradoxal, am (aveam) o multime de “prieteni” pe Facebook din generatia anilor ’90. Oameni cu care nu ne-am dat nici macar o data “buna ziua”. Acestia cu siguranta m-au adaugat ei pe mine (intr-un fel e de inteles: probabil ca e foarte “cool” pentru adolescentii din ziua de azi sa ai un cont “imbibat de prieteni”. Ma gandesc ca aceia dintre elevi care au in contul de Facebook cei mai multi prieteni, primeste note pe masura. Sau poate au tablou in clasa. Ma gandesc, dar nu sunt sigur…) Te intrebi probabil de ce am acceptat “prietenia”? In naivitatea momentului si nostalgia vremurilor apuse m-am gandit ca poate vom ajunge sa ne dam buna ziua. Nu s-a intamplat.
Concluzia: “adolescentii” in recycle bin.

3. (asta e categoria pe care o simpatizez din “adancul calcaielor”) “Firmele”.
O alta categorie semnificativa (cateva zeci) de prieteni sunt “firmele” si “asociatii”. Am descoperit ca sunt prieten cu Pizzeria X, cu Casa de moda Y, cu Asociatia nuntasilor profesionisti, cu Bergenbier, cu Brutaria Z, cu Ciorapi de dame din bumbac si cu N alte preaminunate si preainteresante companii (dar nu pentru mine). Nu conteaza ca nu suport pizza de la Pizzeria X, ca nu beau bere (decat foarte rar si nu cea mentionata mai sus), ca la Brutaria Z am facut scandal din cauza unor covrigi beton (la propriu). Tot ce conteaza e ca suntem prieteni!
Cu siguranta nu le-am adaugat eu (daca s-a intamplat cu vreuna, trebuie sa fi fost foarte “troznit” sa fac asa ceva), si daca m-au adaugat ele, te vei intreba (din nou) de ce le-am acceptat si astora prietenia. Singurul motiv plauzibil e ca am facut-o in momentele in care nivelul adolescentin era atat de ridicat, incat m-am gandit ca, odata ajuns cu contul la 1000 de prieteni, voi avea si eu tablou pe perete in clasa. Dar mi-am adus aminte ca, de fapt, nu mai merg la scoala.
Concluzia: “firmele” in recycle bin.

4. Altii.
Pe restul, cateva zeci, i-am grupat in categoria “altii”. Aici intra: potentiali infractori, femei dubioase, caini (da, si cainii au contul lor de Facebook), Adolf Hitler, Fata Morgana, femei dubioase cu alura de infractor si un prajitor de paine. Nici nu vreau sa ma gandesc ce-am putut manca atat de stricat in ziua in care i-am adaugat sau i-am acceptat in lista.
Concluzi: “altii” in recycle bin.

Si… cam atat. Probabil te vei intreba ce e “rau” in a avea in lista oameni pe care nu-i cunosti de fapt si, pe care, probabil nu o sa ajungi sa-i cunosti niciodata. In afara de spam-ul de rigoare, sau de bataia de cap ca sa configurezi ce vrei sa primesti si ce nu de la acestia (si stiu ce inseamna pentru o lista de 500, nu vreau sa ma gandesc cum e in cazul unei liste de mii), cel mai defectuos lucru mi se pare sa faci chestii pe care nu intelegi de ce le faci. Sau sa faci chestii din motivatii gresite (dar asta nu e atat de grav, daca iti dai seama la timp ca ai gresit si te indrepti – cum am facut si eu trimitand in recycle bin atatia “prieteni).

Si, uite asa, am ajuns la o listuta de care sunt mandru: cei 30-40 de prieteni, si vreo 150 de cunoscuti.

PS: situatia prezentata este una foarte reala, insa orice asemanare cu manifestari ale subsemnatului de “hoarder pe facebook” este pur intamplatoare.

Suna bine definitia din dictionar. As mai adauga ca…

pentru mine, prietenul e acela care,  uneori (sau poate de multe ori), stie mai bine ca mine ce e bine pentru mine. SI, mai mult de atat, are rabdarea sa ajung acolo, intelepciunea sa ma indrume “din umbra” si curajul sa-mi spuna adevarul fara sa ma atace sau sa ma umileasca.

Mai e de mirare ca avem atat de putini prieteni adevarati?

Ce se intampla insa cand intri intr-o relatie cu gandul de a-l face pe celalalt fericit? Cred ca vei avea parte de mult mai putine dezamagiri…

Dar cu toate aceste lucruri, exista acolo undeva, in adancuri un sambure de neplacere, un spin in talpa. 8 Martie si ziua de nastere sunt evenimente asteptate, previzibile, programate, ocazionale.

Pentru femei, 8 Martie poate starneste senzatia: “voi fi bagata in seama, mi se va acorda atentia de care am nevoie, voi fi din nou, poate doar pentru o zi, importanta”. Si maine o vom lua de la capat cu “sunt (sau devin) invizibila”.

Ce incerc sa spun este ca 8 Martie e un eveniment solitar, o exceptie.  Si adevarata lui semnificatie, pentru noi barbatii, ar trebui sa conste in a ne aminti ce bine, ce importante, ce valoroase se simt femeile noastre cand le acordam atentie. A le acorda atentie ar trebui sa fie un obicei, nu o exceptie.

Si sa nu confundam atentia cu “cadouri si favoruri scumpe”, sa nu ne gandim ca daca Petre de la 2 i-a facut cadou nevestei lui un inel cu diamant, atunci eu nu are sens sa-i ofer o floare nevestei mele fiindca ma fac de ras…

Ma intreb (si va intreb pe voi, reprezentante ale sexului frumos) care femeie e mai multumita si fericita: una care primeste o floare in fiecare saptamana, sau una care primeste un inel de aur de 8 martie?

PS. norocosi barbatii care au totusi parte de exceptii…

PS. Nu ma judecati pentru ce am scris, am un deget rupt la mana dreapta.

Oamenii se judeca intre ei prin prisma a ceea ce vad, a actiunilor exterioare si comparativ cu ei insisi, si nu prin prisma a ceea ce este in interiorul lor, a motivatiilor, temerilor, etc.
De exemplu, sa presupunem ca am o teama de inaltime (nu presupunem, chiar asa este in cazul meu ). Pentru mine, a sta pe marginea unei prapastii implica un efort extraordinar. O persoana care nu are aceeasi problema si care ma vede cocotat acolo, ei bine, pentru ea nu sunt decat un copac ce poate trece neobservat. O persoana care are teama de inaltime si ma vede acolo poate sa spuna ca sunt curajos. Dar singura persoana care poate sa inteleaga si sa aprecieze cu adevarat efortul de a ma afla acolo este persoana care ma cunoaste foarte bine, care-mi cunoaste teama de inaltime, si care poate cel putin sa-si imagineze efortul pe care l-am facut pentru a fi acolo.

Ar fi indicat atunci ca, inainte sa judecam/sa criticam/sa laudam un om dupa actiunile sale, sa incercam sa aflam motivatia actiunii respective.  Ceea ce nu este usor fiindca, bineinteles, e mult mai confortabil si la-ndemana sa ne pripim si sa sarim sa dam cu bota sau sa impartim pupaturi in fund orientandu-ne doar dupa ce “se vede”.